de Dario Fo și Franca Rame
Traducerea: Daniel Grigore-Simion și Andreea Bibiri
Cu: Andreea Bibiri
Regia: Daniel Grigore-Simion
Scenografie: Adrian Pitica
Afiș: Adela Pitica
Foto: Romulus Boicu
Premiul pentru Cea mai bună interpretare feminină, la Festivalul Național de Comedie de la Galați, 2017
Invitat la FNT – Festivalul Național de Teatru, 2017
Nominalizare pentru Cea mai bună actriță, la UNDERCLOUD – Festival de Teatru Independent de Orice, 2017
Invitat la TRAGOS – Tulcea, 2018
Invitat la Bacău Fest – Monodrame, 2018
Invitat la Festivalul Internațional de Teatru Nou de la Arad, 2018
Invitat la FNTi – Festivalul Național de Teatru Independent, 2016
Din iureșul treburilor domestice, al telefoanelor nedorite, sub presiunea unui vecin voyeur, a socrului nebun și a unui bebeluș cu nevoile lui, Maria ne povestește cum dragostea ei pentru studentul la Engleză l-a determinat pe soțul gelos să o încuie în casă.
Servitoare, asistentă medicală, babysitter, soție cu îndatoriri, Maria este un personaj-caleidoscop, într-o poveste vibrantă care, prin farsă, conduce către un final șocant.
Piesa “O femeie singură” este scrisă de celebrii dramaturgi italieni Dario Fo și Franca Rame, doi dintre cei mai cunoscuți actori și activiști politici ai Italiei. Una din figurile de vârf ale farsei moderne și ale dramei politice, Dario Fo a scris peste 70 de piese de teatru. Lucrările sale au fost traduse în peste 30 de limbi, iar în 1997 el a câștigat Premiul Nobel pentru Literatură.
“O femeie singură” face parte dintr-un volum de douăzeci de monologuri pentru femei, texte de la profund serioase până la extrem de haioase și accesibile.
“Piesele sunt intenționat comice și grotești. Pentru că femeile au tot plâns, de două mii de ani încoace. E momentul să râdem.“ – Franca Rame
“Aflate la granița dintre realitate și ideologie, aceste monologuri sunt comentarii vii, concise și distractive asupra condiției femeii. Comice, dar mânioase; brute, dar precise.” – Independent
Spectacolul nu este recomandat persoanelor sub 16 ani.
CINE NE RECOMANDĂ?
“Textul face parte din ciclul de cinci monoloage Numai casă, pat şi biserică (Tutta casa, letto e chiesa), publicat în 1977. Texte feministe, naturalmente. Temă nu foarte prizată de intelectualul român subţire. Temă – şi text –, însă, care îi vine mănuşă Andreei Bibiri. Actriţa are inteligenţă, bun-gust şi umor: ingrediente esenţiale pentru a nu cădea nici o clipă în tezism atunci cînd povesteşte necazurile unei încă tinere femei casnice, cu doi copii, exploatată sexual şi nu numai (…).”
– Liviu Ornea, Observator cultural
“În spectacolul de la Teatrul de Artă puteţi să o reîntâlniţi în ipostaza acestei femei singure, căreia-i împrumută cinismul ei intelectual, distanţarea ironică şi mai ales resursa de sensibilitate din care se hrănesc atitudinile personajului faţă de iubire, căsnicie, copii, părinţi, bărbaţi într-o eră a sexului care pe vremea lui Dario Fo era doar la început. (…) E convingătoare în tot ce spune şi face, are farmecul nativ pe care i l-am admirat dintotdeauna şi ştie să-şi adapteze cu măsură mijloacele locului şi situaţiei în care o pune spectacolul (aviz amatorilor!). Adică, vorbeşte cu ton adecvat, cultivă detaliul făcând confesiunea să sune adevărat. Naturaleţea ei nu e însă banalitate, tăcerile, replicile sunt studiate ca şi paşii rari şi apăsaţi care valorofică simbolic costumul, motiv pentru care scenograful ar trebui să-i mulţumească (Nu-i de colea să târăşti timp de o oră prin scenă tonele unor clăpari). La sfârşit, de sub capişonul alb al fulgarinului, Andreea zâmbeşte complice publicului şi mica sală a independenţilor se transformă brusc într-o comunitate de prieteni. Misiune îndeplinită!”
– Doina Papp, Adevărul
“Dario Fo și Franca Rame au scris cu umor (negru) despre setea de iubire, singurătate/însingurare, violență, resemnare, pasiune, revoltă, alienare. A rezultat un spectacol la care se empatizează și se râde foarte mult, dar, precum Harap Alb, ”râzi, tu, râzi, dar nu e râsul tău”. Andreea Bibiri își conturează personajul cu trăsături clare, fără ezitări, cu energie contagioasă, fără, însă, a-i agresa în vreun fel vulnerabilitatea. (…) Spectacolul ”O femeie singură” devine, astfel, o mică și strălucitoare bijuterie pe care o iei cu tine, acasă, pentru a te mai minuna de ea o bucată de vreme.”
– Gabriela Hurezean, Muze și arme
